Un invingator ii poate aduce invinsului elemente superioare de civilizatie si cultura, de fel de-a trai. Cu siguranta insa il va lipsi de libertate: altfel spus, de capacitatea de a se organiza dupa mintea si dupa dorinta proprie. Nici un cuceritor nu cucereste de dragul celui cucerit.

Nici strabunii nostri romani nu i-au cucerit pe stramosii nostri daci fiindca le voiau binele si pentru ca doreau sa-i civilizeze dupa modelul Romei. Indeobste, un popor invins se acomodeaza cu ocupantul, deoarece nici pe vremea libertatii sale nu se poate spune ca era pe deplin independent. Au existat in randul invinsilor daci si insi care au pus calitatea vietii mai presus de viata. Acestia - conformandu-se unui cod nescris al onoarei, transmis din generatie in generatie - au preferat sa-si ia viata decat sa accepte calcaiul cuceritorului: exemplu fiind regele Decebal cu familia lui si capeteniile acestuia.

Din partea romana, respectand la randu-i codul onoarei in care fusese crescut, generalul Longinus intelege sa-si ispaseasca prin sinucidere vina de a se fi lasat prins de daci. "Saruta pamantul acesta" incearca sa-nfatiseze infruntarea dintre invinsi si invingatori, intr-un plan lesne de deslusit la prima vedere; intr-un plan secund, de taina - infruntarea dintre sufletele care nu vor mai fi niciodata ceea ce au fost. In sufletul invingatorilor se strecoara banuiala nedreptatii pe care-o savarsesc venind sa-i stapaneasca pe altii.

In sufletul invinsilor, chircit ca de seceta, bucuria nu va mai fi bucurie, in schimb, tristetea si umilintele vor mocni pururi. Aceasta fictiune care si-a dat osteneala de a prezenta o epoca respectandu-i mentalitatea cu gandul permanent la invinsi, seamana a realist compendiu al istoriei neamului nostru de ieri, de azi si de maine.

(Ileana Vulpescu, Saruta pamantul acesta)