Scriitorul a creat, in liniile realismului magic, un loc mitic si legendar: Macondo. Trei personaje din generatii diferite sustin un monolog interior centrat pe aceeasi tema: moartea doctorului din sat, personaj incomod si ciudat.

Batranul colonel, fiica lui si nepotul indeplinesc, la fel ca in Antigona, ritualul inmormantarii, desi un intreg sat se impotriveste.

Discursul lor interior recupereaza memoria, evocand ?vijelia? pe care o companie bananiera o lasa in urma. Dupa plecarea acesteia, totul se cufunda intr-un abandon total, intr-o uitare plina de ura mocnita.

******

?In pripa, ca si cum imbulzeala ar fi prins radacini in centrul satului, a sosit compania bananiera, urmarita de vijelie. Aceasta venise involburata, amestecata de-a valma cu resturi de oameni si obiecte de prin alte sate; ramasitele unui razboi civil, care parea tot mai departat si mai neverosimil. Vijelia era neinduratoare. Totul, de la aroma secretiilor sensibile pana la duhoarea mortii din adancuri, se molipsea de putorile ei fara numar, asezate claie peste gramada. (...) Chiar si resturi de iubiri triste de prin orase ne-au venit odata cu vijelia, au inaltat casute din lemn, au intocmit mai intai un colt, unde o jumatate de pat de campanie era un sumbru adapost de-o noapte, apoi o zgomotoasa strada clandestina si, mai tarziu, un intreg sat de toleranta (...)

Dupa razboi, cand am venit la Macondo si am putut aprecia calitatea solului, am stiut ca vijelia avea sa vina odata si odata, dar nu ne-a dus mintea la forta ei. De aceea, simtind ca se apropia avalansa, n-am putut decat sa punem farfuria, furculita si cutitul in spatele portii si sa ne asezam, asteptand rabdatori ca noii sositi sa ne cunoasca. Atunci a fluierat trenul intaia oara. Vijelia s-a rotit si i-a iesit in intampinare, dar, rotindu-se, si-a pierdut avantul, castigand in unitate si vigoare; si a suferit procesul natural de fermentatie, intrand in germenii pamantului. (Macondo, 1909)?