Volumele pe care le-am, nu atât editat, cât construit bucata cu bucata începând din 1997 sunt carti care gazduiesc multimi, în care am încercat sa dau glas celor carora el le fusese retezat, lui Anton Golopentia, Stefaniei Cristescu si multor altora, dar poate mai cu seama sa ostoiesc apasarea care s-a încuibat în mine în anii de demult si a tacut îndelung, nestiind cum sa iasa, sub ce forma, adresata cui.

Apasarea aceasta nu dispare. Calea spre oameni a cartilor e sinuoasa, nu multi le citesc, putine librarii le vând în Bucuresti, în restul tarii. si totusi, daca ma gândesc, cei si cele care vor face politica sau vor lucra în cultura în România ar trebui sa ia act de dezacordul dintre dorinta de a fi utile a generatiilor care se tot ridica la noi si raspunsul pe care li-l dau institutiile noastre de stat.

În fond, despre asta este vorba.

Cum se poate iesi cu adevarat si deplin din indiferenta cu care o tara sugruma în cetatenii ei ce au frumos si puternic si tinereste încrezator? Cum putem face ca legile junglei sa nu fie transformate în metabolism civic?

Sanda Golopentia

Text clape

Clapa I

Copilariile noastre palide... Copilarii de dupa al Doilea Razboi Mondial. Prinse în lupta surda de exterminare a unei întregi generatii de intelectuali, oameni de cultura si politici, care a reprezentat, în felul ei, un razboi civil implicit.

Intelectualii erau parintii nostri. Razboiul era purtat de stat, prin securisti ghidati de consilieri sovietici: oamenii erau filati, arestati, torturati, suprimati.

Ne-am grabit sa le uitam, sa iesim din ele. „Noi n-am avut copilarie“, glumeam în raspar pe când eram studenti, citând ironic un vers propagandistic care ni se potrivea. Triste sau doar monotone, copilariile noastre au trecut, s-au dus, au apus. Am crescut, le-am lepadat orb, cum îsi leapada pielea serpii.

Din când în când, am stiut, pe când îi aveam lânga noi, tristetea de fond a parintilor nostri. Dintr-o privire, o paloare, privindu-i îmbracati în haine mereu mai uzate, înhamati în griji mereu mai mari si mai fara iesire.

Despre tristetea aceasta vorbesc, fara s-o stie, urmaritorii nostri. De câteva ori, mi s-a parut chiar ca, pentru o clipa, au întrezarit-o pâna si ei. Grabindu-se s-o uite, concentrându-se sa-i conduca cu pas sigur spre închisori pe cei care le erau dati în seama.

Clapa II

Rezultatul anilor de care e vorba în rapoartele de filaj si al anilor care le-au urmat, asemanatori în multe privinte, e ca am crescut singuratici, fara poftele simple si lacome, vitale ale vârstelor dintâi. Fara sentimentul ca ni se cuvin clipele vesele obisnuite si bucuriile explicite la îndemâna tuturor. Am învatat sa ne bucuram homeopatic si sa nu ne miram de multe.