Multe, foarte multe dintre versurile eminesciene postume ne-au ramas pâna acum necunoscute.

Si asta fiindca, pentru editori, efortul urias de a pune în ordine complexitatea neobisnuita a manuscriselor lui Eminescu a fost mereu dublat de greutatea de a decide între ceea ce este provizoriu si definitiv. Dar provizoriul, la Eminescu, îsi are desavârsirea sa, uneori la fel de exemplara ca a formei definitive.

A venit vremea, poate, sa ne dam seama de acest lucru si sa descoperim ceea trebuia odata si o data descoperit: o alta fata a poetului Eminescu, un „sunet secund“ al creatiei sale poetice, ce se face auzit, în chip indubitabil, în versurile lasate pâna acum „în penumbra“ tiparului.

Volumul de fata aduna multe dintre acele „crâmpeie închegate“, cum le numea Perpessicius, pe care acesta doar le-a transcris si tiparit în marunta litera a aparatului critic din editia de Opere, dar pe care le-a „uitat“ totusi acolo.

Readunate cu grija si puse împreuna, ele îsi regasesc ceva din rostul lor initial: acela de a fi poezie.