„În genere, traiesc dupa principiul (sanatos, în fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O traiesc, voit, ca pe o zi oarecare.

Timpul este o explozie de timpuri mari, de timpuri mijlocii, de timpuri mici si infinitezimale, si de goluri de timp absorbante, amestecate esential haotic si la care trebuie adaugate marile, mijlociile, micile false eternitati ale extazului sau ale durerii.

Timpul viu e o explozie, o cosmica, incomprehensibila explozie.

Îmi dau seama ca pentru a trai ai nevoie de energia inconstienta de a astepta ceva, oricât de nedefinit. Când viitorul înceteaza sa existe propriu-zis (de fapt, el nu exista niciodata, fiind doar presupus), trebuie sa reusesti sa-ti creezi microasteptari. Microasteptari cu aparente vag plauzibile, complet ireale.

E greu, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai singuratec, din ce în ce mai apasator.“ (Matei CALINESCU)