Aparitia lui Culianu printre noi a fost un miracol; parea ca exemplul sau ne poate face mai buni, mai profunzi, mai īndrazneti, mai temeinici.
Disparitia sa a fost o catastrofa; fara emulatia stārnita de extraordinara sa reusita, am redevenit ce eram, si chiar mai putin decāt atāt. O cultura nu traieste (numai) din buchiseala, ci (mai ales) din strapungeri si iluminari.
Dupa entuziasmul stārnit de revelatiile lui Mircea Eliade, a urmat emotia stārnita de revelatiile lui Ioan Petru Culianu. Primul ne-a aratat ca absolutul filozofiei se trage din existenta ontologiilor arhaice, iar acestora le-a redat actualitatea.
Al doilea ne-a initiat īn absolutul cunoasterilor revolute si viitoare, carora le-a etalat epistemologia.
Amāndoi s-au ocupat de religii si au cautat realul absolut īn toate formele de realitate cotidiana.
Amāndoi au biruit lumea, ajungānd mari savanti recunoscuti de toti; si amāndoi au īncercat sa realizeze īn mod subversiv absolutul -unul cu īndrazneala savantului universal, celalalt cu strafulgerarea geniului revolutionar.
Descoperirile lor ar fi putut schimba din temelii o cultura. Dar dupa disparitia lor nu a urmat nimic.
Strapungerile si iluminarile prilejuite de creatia lor au ramas, īn tarile care le-au dat nastere, lipsite de orice consecinte.
Odata ei plecati, noi am recazut īn īntuneric. Bājbāim, complet lipsiti de geniu.
(Horia-Roman PATAPIEVICI)
