Theodor W. Adorno (1903 – 1969), reprezentant al scolii de la Frankfurt, face parte dintre autorii de prim rang prea putin cunoscuti în România.
Vasta opera a filosofului, sociologului, muzicologului si componistului german a exercitat în perioada postbelica o influenta uriasa în Germania, dar si în afara ei.
Tatal sau fiind evreu, Adorno este nevoit sa emigreze în SUA dupa venirea la putere a national-socialistilor. Se întoarce în Germania dupa razboi, profilându-se ca unul dintre cei mai subtili si acerbi critici ai culturii.
Printre cele mai însemnate opere ale sale se numara Dialectica luminarii – 1947, scrisa împreuna cu Max Horkheimer, Minima moralia (1951) si Dialectica negativa – 1966.
Teoria estetica ofera o reflectie complexa asupra operei de arta în epoca moderna, scrutând sarcinile si aporiile cu care se vede ea confruntata, precum si criza artei astazi.
Pentru Adorno, autori paradigmatici ai modernitatii sunt A. Schönberg, S. Beckett, dar si F. Kafka, Ch. Baudelaire s.a. Arta este în viziunea lui Adorno atât autonoma, cât si fapt social.
Daca se dispenseaza de una dintre aceste laturi, ea devine inevitabil falsa, de unde se vede si caracterul normativ al esteticii adorniene. Spatiul aparentei estetice constituie o promisiune a fericirii si concilierii.
În acelasi timp, arta conserva într-însa tensiunea si non-concilierea, altfel ea s-ar transforma într-o utopie amagitoare si în ideologie.
Lui Hegel, filosoful identitatii, Adorno îi opune neobosit aspiratia de a salva non-identicul din ghearele unei societati care înregimenteaza pentru scopurile sale constiinta individuala si distruge farmecul naturii.