Ileana Vulpescu: Frumosi sau urati, prosti sau destepti, norocosi sau ghininosti, intre doua certitudini - nasterea si moartea - sintem in stare sa renuntam la multe idei si la o droaie de idealuri: dar, pitita undeva in suflet, pastram nebiruita aspiratia spre fericire. Oricum, cu totii ne consideram niste candidati, posibili alesi la un scrutin al destinului. Sperand... Sperante ni se vand cu tona, iar noi abia asteptam sa fim mintiti. Ne mintim la randu-ne cat ne tin puterile, tragand nadejde ca macar o data, una singura, fericirea are sa-si arunce ochii si asupra noastra. Desi ea nu prea are obiceiul asta, noi, condamnatii la viata, cutreierand prin lume intr-o doara, o tot pandim. Ne automintim. E poate cea mai frumoasa inchipuire plasmuita de mintea noastra, o umbra propice la care ne adapostim, cand in moalele capului ne bat razele unui soare nemilos, pe drumul nostru intre doua certitudini.

Fragment: Candidatii la fericire, Ileana Vulpescu

Nu ti-am scris niciodata, asa ca-ntelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îti relatez o-nmormântare la care suntem participanti si „sarbatoriti” în acelasi timp. Nici nu ti-as fi spus ceea ce-ai sa vezi aici daca nu mi-ai fi cerut explicatii. Ma-ntrebi, din când în când, de ce m-au schimbat, cu-aceeasi încapatânare cu care se discuta la-nmormântari de ce-a murit raposatul, ca si când n-ar fi acelasi lucru ca a murit de cancer, de pneumonie sau calcat de-o masina. Nu suntem obisnuiti sa acceptam fenomenele în sine, vrem totdeauna sa stim si „de ce”. Daca cel care-a murit merita sa-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.

Cred ca te mira ca în vocabularul meu, redus ani în sir la „te iubesc”, exista si alte cuvinte. De fapt, si eu redescopar acum în mine femeia inteligenta, omul cu judecata. Mi se pare ca sunt o veche cunostinta pe care-am scapat-o din vedere multa vreme. Ani de zile ma uitam în oglinda si nu-mi vedeam decât picioarele, fiindca ele-ti placeau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopar ca meritam din partea mea o privire mai atenta.

Am fost pedepsita, ca sa-mi continui explicatia, fiindca am trait o fictiune. Omul n-are dreptul sa traiasca decât realitatea, chiar daca-l nemultumeste, si n-are dreptul sa traiasca decât ceea ce poate arata la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maxima dintr-o carte: „scrie numai ceea ce poti semna, fa numai gesturile pe care le poti face fata de altii”.
Iar noi doi ne-am închipuit ca ne putem sustrage controlului, judecatii. Nu ne-am gândit niciodata ca un singur om ajunge pentru alcatuirea unui tribunal. Nimeni n-a stiut de legatura noastra, deci nimeni n-a putut sa ne-o-nvenineze cu nimic din afara.

Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care traiesc o fictiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam ca esti, iar tu, nerespectând legile conspiratiei, mi te-ai aratat si-asa cum esti. N-ai nici o vina si nici macar n-am sa-ti fac vreun repros pentru „asa cum esti”. stiu ca are sa te doara ce-ti spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu barbat si cu actualul meu barbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam sa scap: indiferenta, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele si cu vorbele noastre. Îti repet, n-ai nici o vina; vina e-a mea ca iubeam un om care nu exista.
si s-a ivit si-acea lipsa de proportii de care de asemenea fugeam: toata viata am dat, am fost de-o generozitate nepermisa uneori. Eu sunt omul care da ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi pastrezi pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esentiala între noi doi. Tu îti pastrezi totdeauna cei doi lei ai tai. M-am despartit de tine fiindca pentru mine dragostea noastra era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrata cu celelalte parti ale vietii tale.

Erai ca omul care accepta sa mearga la cârciuma sa bea doua paharede vin si e-n stare sa stea pâna dimineata fara sa guste dintr-al treilea. Eu m-am azvârlit în dragostea noastra ca un betiv fara judecata. E vina mea, bineînteles. Tu cunosti acea dreapta masura a lucrurilor pe care eu n-o cunosc. Tu ai respect fata de îndatoriri si de institutii pe care eu nu-l am. Te porti cu nevasta pe care n-o iubesti sau cel putin asa-mi spuneai mie, ca si când ai adora-o. De fapt, ar merita-o din plin. Nu mi-a facut niciodata placere s-o vad, fiindca era sotia ta, se bucura de tine, omul care-si fi vrut sa fie numai al meu. Acum, când împrejurarile ma fac s-o vad mereu, nu reusesc deloc sa-i descopar vreun defect de caracter sau macar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-autoflageleaza, cum te lauda, si-mi dau seama ca esti revelatia ei, a-ntregii ei vieti. Pe cine minteai? Nu ma pot opri nici acum sa ma-ntreb. Ai intrat în viata mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseala, e vina mea ca m-am agatat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu stim sa renuntam la timp se razbuna cu vârf si-ndesat. Am ispasit toata dragostea si toate iluziile pe care mi le-am facut despre tine si despre dragostea noastra.

E vina mea ca mi-am închipuit ca ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.

Îmi spui ca m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am vrut si-am luptat sa ma schimb. N-am plecat de lânga tine; m-am rupt, m-am smuls, când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omeneasca, nu feminina. Tu ti-ai pastrat tot timpul capul pe umeri, ti-ai vazut de nevasta si copiii tai, eu am uitat ca mai exista si alte fiinte pe lume afara de tine. Nu-ti fac nici o clipa injuria sa cred ca nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste masurata, mi-ai dat atât cât credeai ca mi se cuvine, eu ti-am dat tot. Tu n-aveai niciodata timp pentru mine; saptamâni întregi, din 24 de ore ale zilei, nu gaseai doua minute macar sa ma chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce sa mai fac eu cu timpul tau! Traim viata ca si când am fi o specie eterna. Nu ne gândim niciodata ca mâine poate fi prea târziu, ca putem muri pâna mâine si ca tot ceea ce e al nostru azi, mâine poate fi cenusa. Iarta-mi aceste „consideratii” generale.

O data, când te-am chemat la telefon, aproape plângând, sa te-ntreb de ce ma lasi sa ma macin de una singura, mi-ai spus cu vocea pe care stii atât de bine sa ti-o faci taioasa si excedata: „De ce nu te uiti într-o oglinda ca sa-ti dai seama ca orice barbat ar fi fericit si magulit lânga tine, cu tine, si-ai sa-ntelegi ca-ntr-adevar n-am timp”. Chiar daca te-as putea ierta pentru vorbele astea, n-am sa le uit niciodata. Daca mi-ai fi spus: „Esti cea mai frumoasa din bordel, asa ca n-avea grija, când trec pe-acolo tot pe tine te iau” ar fi-nsemnat acelasi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodata în minte sa te raportez la alti barbati ca sa-mi dau seama cât te-ar putea dori alte femei. Nu ne dam seama ca dezamagirea este echivalenta cu un omor. M-ai omorât din imprudenta. N-ai nici o vina. Fiindca nu stiai ce faci. Fata de Dumnezeu oamenii au însa o mare infirmitate: nu iarta celor care nu stiu ce fac.

N-am fost niciodata lacoma, nici de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacoma, de sufletul si de trupul tau. Nu ma multumeam cu ce-mi ofereai, îti ceream. Ca o cersetoare. Nu m-am gândit nici o clipa ca e nedemn sa cersesti. Am fost lacoma, si Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, si mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.

Tu n-ai nici o vina.

Femeilor care n-au facut altceva decât sa îsi pastreze frumusetea unui trup pe care n-au vrut sa-l deformeze cu maternitatea le reprosez inutilitatea, vidul. Mi-e necaz de femeile care nu-si pretuiesc singurul avantaj: cel de-a crea viata. Sunt atâtea femei singure care-ar fi bucuroase sa aiba cu cine face un copil. (Ileana Vulpescu)

Fragment: Arta Conversatiei, Ileana Vulpescu
"Nu toate experientele duc la descoperiri, toate imbogatesc insa cunoasterea...

Viata e alcatuita din sesuri, din vai, din piscuri; altfel spus din platitudine si rutina, din deprimare si din bucurie(...).Viata se compune din tevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coscovite, din plase pe care le cari de la piata, din rufe care le speli, din coate-n tramvaie dar si din Bach si din Beethoven, din Shakespeare si din Tolstoi,din Eminescu si din Blaga,din Michelangelo si din Tuculescu.Totul e viata.Noi traim dureri si bucurii,dar mai presus de ele traim viata.Ceva sacru a carui ratiune finala n-o cunoastem sau INCA nu o cunoastem..."

Fragment: Candidatii la fericire, Ileana Vulpescu

Nu ti-am scris niciodata, asa ca-ntelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îti relatez o-nmormântare la care suntem participanti si „sarbatoriti” în acelasi timp. Nici nu ti-as fi spus ceea ce-ai sa vezi aici daca nu mi-ai fi cerut explicatii. Ma-ntrebi, din când în când, de ce m-au schimbat, cu-aceeasi încapatânare cu care se discuta la-nmormântari de ce-a murit raposatul, ca si când n-ar fi acelasi lucru ca a murit de cancer, de pneumonie sau calcat de-o masina. Nu suntem obisnuiti sa acceptam fenomenele în sine, vrem totdeauna sa stim si „de ce”. Daca cel care-a murit merita sa-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.

Cred ca te mira ca în vocabularul meu, redus ani în sir la „te iubesc”, exista si alte cuvinte. De fapt, si eu redescopar acum în mine femeia inteligenta, omul cu judecata. Mi se pare ca sunt o veche cunostinta pe care-am scapat-o din vedere multa vreme. Ani de zile ma uitam în oglinda si nu-mi vedeam decât picioarele, fiindca ele-ti placeau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopar ca meritam din partea mea o privire mai atenta.

Am fost pedepsita, ca sa-mi continui explicatia, fiindca am trait o fictiune. Omul n-are dreptul sa traiasca decât realitatea, chiar daca-l nemultumeste, si n-are dreptul sa traiasca decât ceea ce poate arata la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maxima dintr-o carte: „scrie numai ceea ce poti semna, fa numai gesturile pe care le poti face fata de altii”.
Iar noi doi ne-am închipuit ca ne putem sustrage controlului, judecatii. Nu ne-am gândit niciodata ca un singur om ajunge pentru alcatuirea unui tribunal. Nimeni n-a stiut de legatura noastra, deci nimeni n-a putut sa ne-o-nvenineze cu nimic din afara.

Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care traiesc o fictiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam ca esti, iar tu, nerespectând legile conspiratiei, mi te-ai aratat si-asa cum esti. N-ai nici o vina si nici macar n-am sa-ti fac vreun repros pentru „asa cum esti”. stiu ca are sa te doara ce-ti spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu barbat si cu actualul meu barbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam sa scap: indiferenta, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele si cu vorbele noastre. Îti repet, n-ai nici o vina; vina e-a mea ca iubeam un om care nu exista.
si s-a ivit si-acea lipsa de proportii de care de asemenea fugeam: toata viata am dat, am fost de-o generozitate nepermisa uneori. Eu sunt omul care da ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi pastrezi pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esentiala între noi doi. Tu îti pastrezi totdeauna cei doi lei ai tai. M-am despartit de tine fiindca pentru mine dragostea noastra era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrata cu celelalte parti ale vietii tale.

Erai ca omul care accepta sa mearga la cârciuma sa bea doua paharede vin si e-n stare sa stea pâna dimineata fara sa guste dintr-al treilea. Eu m-am azvârlit în dragostea noastra ca un betiv fara judecata. E vina mea, bineînteles. Tu cunosti acea dreapta masura a lucrurilor pe care eu n-o cunosc. Tu ai respect fata de îndatoriri si de institutii pe care eu nu-l am. Te porti cu nevasta pe care n-o iubesti sau cel putin asa-mi spuneai mie, ca si când ai adora-o. De fapt, ar merita-o din plin. Nu mi-a facut niciodata placere s-o vad, fiindca era sotia ta, se bucura de tine, omul care-si fi vrut sa fie numai al meu. Acum, când împrejurarile ma fac s-o vad mereu, nu reusesc deloc sa-i descopar vreun defect de caracter sau macar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-autoflageleaza, cum te lauda, si-mi dau seama ca esti revelatia ei, a-ntregii ei vieti. Pe cine minteai? Nu ma pot opri nici acum sa ma-ntreb. Ai intrat în viata mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseala, e vina mea ca m-am agatat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu stim sa renuntam la timp se razbuna cu vârf si-ndesat. Am ispasit toata dragostea si toate iluziile pe care mi le-am facut despre tine si despre dragostea noastra.

E vina mea ca mi-am închipuit ca ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.

Îmi spui ca m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am vrut si-am luptat sa ma schimb. N-am plecat de lânga tine; m-am rupt, m-am smuls, când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omeneasca, nu feminina. Tu ti-ai pastrat tot timpul capul pe umeri, ti-ai vazut de nevasta si copiii tai, eu am uitat ca mai exista si alte fiinte pe lume afara de tine. Nu-ti fac nici o clipa injuria sa cred ca nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste masurata, mi-ai dat atât cât credeai ca mi se cuvine, eu ti-am dat tot. Tu n-aveai niciodata timp pentru mine; saptamâni întregi, din 24 de ore ale zilei, nu gaseai doua minute macar sa ma chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce sa mai fac eu cu timpul tau! Traim viata ca si când am fi o specie eterna. Nu ne gândim niciodata ca mâine poate fi prea târziu, ca putem muri pâna mâine si ca tot ceea ce e al nostru azi, mâine poate fi cenusa. Iarta-mi aceste „consideratii” generale.

O data, când te-am chemat la telefon, aproape plângând, sa te-ntreb de ce ma lasi sa ma macin de una singura, mi-ai spus cu vocea pe care stii atât de bine sa ti-o faci taioasa si excedata: „De ce nu te uiti într-o oglinda ca sa-ti dai seama ca orice barbat ar fi fericit si magulit lânga tine, cu tine, si-ai sa-ntelegi ca-ntr-adevar n-am timp”. Chiar daca te-as putea ierta pentru vorbele astea, n-am sa le uit niciodata. Daca mi-ai fi spus: „Esti cea mai frumoasa din bordel, asa ca n-avea grija, când trec pe-acolo tot pe tine te iau” ar fi-nsemnat acelasi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodata în minte sa te raportez la alti barbati ca sa-mi dau seama cât te-ar putea dori alte femei. Nu ne dam seama ca dezamagirea este echivalenta cu un omor. M-ai omorât din imprudenta. N-ai nici o vina. Fiindca nu stiai ce faci. Fata de Dumnezeu oamenii au însa o mare infirmitate: nu iarta celor care nu stiu ce fac.

N-am fost niciodata lacoma, nici de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacoma, de sufletul si de trupul tau. Nu ma multumeam cu ce-mi ofereai, îti ceream. Ca o cersetoare. Nu m-am gândit nici o clipa ca e nedemn sa cersesti. Am fost lacoma, si Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, si mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.

Tu n-ai nici o vina.

N-aveai niciodata timp. Cât de putin am stat de vorba împreuna: nu cred ca mai mult de 20 de ore si cred ca macar 15 dintre ele, de fata cu altii, despre lucruri indiferente, neutre, care n-aveau nici o legatura cu noi. Când eram singuri, în acele atât de putine dati, îmi spuneai lucruri si mai indiferente, despre spitalul tau, despre greutatile meseriei, despre ele pe care ti le faceau oamenii. Le ascultam, ma interesau fiindca faceau parte din viata ta. Judecata rece care s-a cuibarit mai târziu în mine îmi spunea ca lucrurile astea ar putea sa figureze si-ntr-o fisa de cadre sau într-un raport de activitate. Nu mi-ai spus niciodata de ce nu-ti iubeai nevasta, pe cine-ai iubit, ce te nemultumea, ce ti-ai dori. Un singur lucru mi l-ai spus clar, raspicat, si mi-l repetai cu grija, din vreme-n vreme: „Nu ti-am promis niciodata nimic si ar fi criminal sa-ti promit ceva”. Am o buna memorie afectiva. Ar fi ajuns sa-mi spui o singura data. Nu mi-ai promis nimic, nici nu ti-am cerut si nici nu ti-as fi cerut. Ma durea ca nici dorinta de-a fi putut sa-mi promiti vreodata ceva n-o aveai. Îmi dadeai, involuntar poate, de-nteles ca locul meu era la marginea vietii tale. E vina mea ca ducându-ma la spectacol cu bilet de strapontina as fi putut ca un domn de pe-un fotoliu sa-mi spuna macar ca-i pare rau ca nu-mi poate da fotoliul lui. N-ai schitat nici un gest de regret ca stateam pe strapontina. De fapt, asa e bine: sa n-ai regrete asupra lucrurilor pe care nu le poti schimba. Te purtai într-un fel care sa ma descurajeze, e vina mea ca n-am vrut sa înteleg, ca m-am încapatânat. Îmi par atât de ridicola mie însami. E bina mea ca m-am multumit cu faramituri de la ospatul la care fusesem invitata la bucatarie, nu în salon. Ce vina ai tu ca-n mintea mea bucataria a stralucit ani de zile sub lumina orbitoare care se revarsa în mii de curcubeie prin turturii de cristal ai unui imaginar candelabru!

Singura daruire totala între doi oameni e-n pat, asa-mi spuneai. Poate ca si-acolo ai facut economie de mijloace ca sa respecti principiul de-a nu ma angrena decât cu masura în viata ta. Iarta-ma, am spus o rautate. Uneori, as vrea atât de mult sa te fac sa suferi, dar nu cu vorbe, cu fapte. As vrea sa ma iubeasca un barbat si sa-l iubesc si eu, iar tu sa stii si sa vezi, sa fac si sa spun tot ce-ar putea sa te doara mai mult, o durere de care sa te zvârcolesti. si mai mult decât asta, as vrea s-ajung ziua când goala si culcându-ma cu-acest om sa-mi spuna cineva ca vii tu în camera si eu sa m-acopar cu un cearsaf si sa spun: ei si, dar nu „bonne mine contre mauvaise fortune”, ci din toata inima mea repopulata de alta fiinta si de alte imagini. Iar sunt vinovata fata de mine, iar alunec în fictiuni, nu mi-a fost de-ajuns una!

Tu n-ai nici o vina.

Îti fac un singur repros. Când mi-ai legat viata de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindca vietile noastre au mers paralel, si-atât, ma cunosteai de ani de zile, si dac-ai avut cât de cât banuiala fondului meu adevarat n-ai fi trebuit s-o f aici. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proportionala cu valoarea obiectelor. De ce trebuia sa m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai facut atât de nenorocita cu-aceasta proportionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, când stiai ca-ti pastrezi totdeauna ultimii doi lei?

si-acum vreau sa-ti cer ceva, ca unui prieten: te rog nu ma chema niciodata, nu cauta sa-nvii ceva ce stii foarte bine ca n-a murit. Ajuta-ma sa-mi pot demonstra ca realitatea, oricare-ar fi ea, merita mai mult decât cea mai frumoasa fictiune.

M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodata la drojdiile urei.

Sa ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plâns, te mai plâng si-acum, dar într-o zi am sa te-ngrop ca pe toti mortii. Plânge-ma si tu, o zi, doua, cât crezi ca merit, în inima ta atât de echilibrata, si-ngroapa-ma, incinereaza-ma, sfârseste cu mine. si vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri si frumosi, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalti.