Singura cale, Nicolae Breban:
„Am o carte, tot un roman, inca nepublicat, care se petrece in aceeasi perioada [stalinista – n.n.], unde am tentat o interesanta experienta: sa-mi folosesc elemente ale propriei biografii, din aceiasi ani, cincizeci, dar... modificând enorm datele si traseul eroului principal.
Epoca teribila a acelor ani contine, cred eu, un material epic si uman extraordinar de interesant si de bogat, tratat azi de unii comentatori in fuga, polemic si nu rareori in necunostinta de cauza.
Nu numai noi, tinerii intelectuali, am fost aruncati de istorie intr-un cazan aprins si turbulent, dar intreaga societate româneasca, ocupata de tancurile eliberatoare sovietice, a fost pusa, cu forta, in fata unor asa-zise noi valori si impinsa sa-si nege si sa-si calomnieze trecutul, traditia si intemeietorii.
Astfel de crize si taifunuri istorice pot, uneori, sa ne arate o alta fata a neamului, a comunitatii noastre, cu atât mai mult cu cât in acei ani, ba chiar si in acele decenii, noi, românii, am avut senzatia de a fi fost uitati sau parasiti de vechii nostri aliati care ne-au fost model in timp si ne-au ajutat sa ne constituim intr-un stat structurat pe principii democrate.
Franta in primul rând, care, dupa cum stim, a avut si ea de luptat, mai ales in anul ‘68, cu revolte si contestatii ale tinerilor, nu putini dintre ei sub flamura radical-anarhista a unui filosof de talia lui J. P. Sartre.”
Nicolae Breban
