Romania. Simplitatea pierduta. Fotografii document.

Editie bilingva in romana si engleza.

A rasfoi un album de fotografii seamana deseori cu gestul de a rascoli fara mila adevarul unor rani vechi. Lucrul acesta e cu atat mai valabil cu cat pozele adunate intre copertile lui, desi nu au nici o legatura directa cu viata ta personala, au in schimb o relatie indirecta cu lumea in care traiesti

Cu alte cuvinte, ceva trebuie sa te lege de lumea pozelor pentru ca, plimbandu-ti privirea de la una la alta, sa simti cum, intorcand paginile, traiesti o strangere de inima.

Albumul de fata este o ilustrare fidela a acestui lucru. Il strabati cu certitudinea ca ceva in tine se chirceste pe masura ce inaintezi in rasfoirea lui. Cauza e una pe care o stim cu totii: timpul nu iarta, iar daca nu iarta este pentru ca nu mai poate fi dat inapoi, iar daca nu mai poate fi dat inapoi inseamna ca lumea care a trecut odata cu el nu mai poate fi niciodata inviata.

Cine va deschide albumul va incerca un dublu sentiment: o vaga nostalgie pentru o lume cu totul disparuta si gustul amar pe care i-l da gandul ca lumea aceasta nu va mai fi niciodata a lui.

Aproape nimic nu-l mai leaga de lumea satului romanesc, decat poate amintirile parintilor si, in cel mai bun caz, o curiozitate sincera pentru un univers caruia nu-i mai poate intui regulile.

Din acest motiv, satul romanesc este frumos numai daca il privesti cu ochii unui vizitator pasind in salile unui muzeu. Il contempli ca pe un exponat a carui principala trasatura este ca, judecat cronologic, rostul lui se afla cu desavarsire ingropat in trecut. Si atunci, chiar daca vesnicia s-a nascut la sat, satul nu s-a nascut pentru vesnicie.

Cel mult iti poti spune ca, daca a mai ramas ceva din satul romanesc de odinioara, ramasitele lui pot intra intr-un circuit al turismului rural si il poti folosi ca refugiu bucolic in cursul catorva zile de concediu. In rest, lumea satului a murit, si doar carcasa vizibila a unor ramasite folclorice mai poate astazi sa formeze un cadru campenesc pentru reverii existentiale. Spre deosebire de noi, Ernest Bernea a privit satul romanesc ca pe o ipostaza privilegiata a simplitatii umane. Pentru sociologul roman, satul era forma culminanta a ethosului romanesc." (Sorin Lavric)