Despre toate transformarile majore de la începutul dezvoltarii fiintei umane spunem ca se "învata".

Despre copil spunem: învata sa mearga, învata sa vorbeasca, sa scrie, sa citeasca…

Mai târziu, spunem tot mai rar învata si mai ales spunem ca învata lucrurile care se refera la achizitionarea de cunostinte (învata matematica, istoria etc.).

Mai rar gândim despre adult ca a învatat si învata sa iubeasca (sau sa nu iubeasca), sa lupte pentru visurile lui (sau sa renunte la ele), sa îsi asume responsabilitati (sau sa le evite).

Cunoasterea omului a evoluat suficient de mult ca sa stim (la nivel teoretic - formal) ca omul învata aproape tot ce îl face om. stim ca omul învata semnale, semnificatii si teorii, preferinte, obisnuinte, interese, atitudini si valori.

Stim ca în domeniul cognitiv omul învata sa perceapa si sa înteleaga lumea dar si sa o evalueze, sa decida daca o mentine neschimbata sau daca o schimba. stim ca si în sfera motivationala, omul învata, de exemplu, sa aiba nevoie de o diploma universitara, de o casa spatioasa, de… biblioteca sau telefon mobil, ca îsi diversifica gama motivatiilor pentru diferite activitati (învata pentru a se respecta pe sine si pentru a fi respectat) sau o restrânge (dispar motivele de a actiona pentru obtinerea licentei…daca licenta într-un domeniu de specializare nu-i mai asigura practicarea profesiei pentru care s-a specializat).

La nivel empiric, în contextul vietii noastre de zi cu zi, tinem oare cont de faptul ca totul se învata – si binele si raul? tinem cont de faptul ca, în conditii de stimulare informationala (prin achizitia de cunostinte si de noi modalitati de utilizare a cunostintelor) omul învata sa aiba nevoie de cunoastere, asa cum învata, în conditii de deprivare informationala, sa traiasca fara informatii, fara cunoastere?

Ca învata sa iubeasca la fel ca si sa urasca, sa comunice la fel ca si sa nu comunice?

Sa aspire la noi si noi realizari sau sa-si înabuseasca aspiratiile, sa lupte pentru ceea ce doreste ca si sa renunte la ceea ce nu poate obtine?

Sa evite durerea dar si sa nu o mai evite (resemnarea dobândita!), sa aiba sau sa nu aiba încredere în el?

Tinem cont de faptul ca omul învata cine este, cum actioneaza, cât este de eficient si prin aceasta învata sa se respecte (sau nu), sa îndrazneasca din ce în ce mai multe si mai mult sau din contra sa nu mai îndrazneasca?

Un mare teoretician si practician al optimizarii învatarii spunea: „Singurul lucru cu totul caracteristic ce se poate spune despre fiintele omenesti este ca ele învata.

Devenind constient de capacitatea lui de a învata, reflectând asupra ei, cercetându-o (asa cum a facut cu reproducerea, cu ereditatea si cu multe altele), omul si-a asumat responsabilitatea de a interveni în mecanismele ei cele mai subtile.

Am putea spune ca omul a învatat sa aspire la a controla învatarea în scopul optimizarii influentei ei asupra competentei sale generale nu doar de a raspunde unui mediu din ce în ce mai complex, ci si de a transforma mediul conform propriilor nevoi, din ce în ce mai complexe.

Aceasta carte si-a propus, înca de la prima ei editie, din anul 2007, sa surprinda nuantarile si distilarile pe care le-a “suferit” conceptul de învatare umana, de la impunerea lui în psihologie pâna la statutul de concept-pivot al unei ramuri a psihologiei generale (psihologia învatarii).

Scopul unei asemenea incursiuni nu a fost unul pur teoretic, abstract, ci, mai degraba acela de a evidentia faptul ca progresul în cunoasterea învatarii a însemnat progresul în cunoasterea si afirmarea fiintei umane nu numai ca fiinta reactiva ci si ca fiinta generativa, proactiva, care aspira la dobândirea abilitatii de a-si utiliza constient, eficient teribila capacitate de a învata în impresionantele procese ale autoîmplinirii existentiale si ale evolutiei spirituale.