Conceput in maniera initiata de Durrell la finalul anilor ’50, cind personajele isi pasau rolul evocarii din perspectiva proprie, romanul lui Balaita creioneaza in plus tipologii rafinate, lanseaza intrebari si nelinisti vitale, autorul intrind in mecanismul nebuniei, al intimplarii si al fabulosului.

Lumea pare sa se reconstruiasca pe fundalul unui tirg cenusiu, viata si moartea isi confunda limitele, iar cuvintul (care cindva dadea viata) isi redimensioneaza virtutile. Ceea ce pare o gluma – prezicerea aparent ludica de catre Antipa a mortii celorlalti – se dovedeste inceputul profetiei absolute, al propriei iesiri din lume.

„George Balaita penduleaza cu uluitoare usurin­ta intre farsa si tragedie, intre burlesc si grav, face sa tisneasca demonismul in plina banalitate a cotidianului linistitor si ritualizat, creeaza atmosfera si, fara sa vrea, chiar tipologie, o tipologie intemeiata pe observatii ascutite, de mare rafinament.

Scriitorul are o frenezie senzoriala, o mobilitate intelectuala si o neliniste imaginativa la limita nevrozei, stie sa induca suspiciunea si teroarea si mai ales cum sa nasca legenda. Simturile lui cauta cu voluptate morbida amanuntul senzitiv spre a-l retrai cu intensitate vicioasa, spre a-l reproiecta fantastic si a-l impinge astfel in enorm si in farsa.” (Eugen Negrici)

„Acest tirg cenusiu, intrucit reprezinta si locul unde isi duce existenta sa mai mult decit reala eroul parabolei, are sansa de a deveni inca o data frumos, nu prin viata mai mult sau mai putin banala a locuitorilor sai, ci prin cuvintul care descopera nebunia de dincolo de ea. Fiindca Lumea in doua zile este, fara indoiala, una dintre putinele carti contemporane de proza in care autorul a descoperit cuvintul.” (Ileana Malancioiu)