Însemnarile lui dezvaluie o viata sentimentala si sexuala uluitoare pentru un nonagenar.

Începând de la 16 ani, Mathiot, nascut în 1910, a scris în fiecare zi a lungii sale vieti o pagina de carnet, precedata de un titlu. Dupa moartea lui, s-au gasit 60 de carnete, 21 600 de pagini, din care editorii au selectat însemnarile ultimilor patru ani, combinându-le savant cu notatii mai vechi.

În acesti ani (2000-2004), dupa ce îsi pierde sotia, diaristul redevine, cum spune el însusi, „celibatar“.

„Marcel apartinea Iubirii în sine, pe care o declina sub toate formele ei, de la marea iubire cu Hélène pâna la iubirea-complicitate intelectuala cu Lili. Dar cel mai mult ne uimeste – pe noi, «tinerii» cititori – iubirea carnala cu Mado“, spune Philippe Delerm în prefata.

Jurnalul lui Mathiot nu se rezuma însa la confesiuni picante. El este marturia grava a unui om deosebit: epicurian, socialist romantic, „evitist“ (sunt propriile sale caracterizari), rationalist si ateu, dar nicidecum indiferent la suferinta umana, fidel cititor al lui Montaigne, neconservator, ba chiar amator de schimbare, lucid, lipsit de prejudecati, tolerant, Marcel Mathiot pare a fi un „produs“ francez tipic.

Având, în plus, ceva universal – si rar: vocatia fericirii. Poate ca de aceea Marcel – vesnicul îndragostit, batrânul amant – place femeilor si place, de fapt, tuturor. Inclusiv cititorilor jurnalului sau.

„Capodopera lui Marcel Mathiot e modul în care si-a folosit timpul“, spun editorii carnetelor. S-ar putea spune ceva mai mult: capodopera lui Marcel Mathiot e însasi viata sa, traita exemplar, pâna la capat. si consemnata, din fericire, în paginile de fata.