Lucrarea de fata apartine lui Mircea Balan si are un titlu amar-ironic "Istoria tradarii la români" de la origini pâna la Mihai Viteazul, primul volum, si de la Mihai Viteazul pâna astazi, cel de-al doilea.

Desigur, conationalii s-au tot plictisit citind atâtea istorii, de la cele de culise pâna la cele academice, de la cele referitoare la organizatii secrete, oculte, adevarata fobie la noi, la administratie, scoala, bucatarie, pâna la monografia ultimului catun. Dar sa localizeze strict la români tradarea nu s-ar fi asteptat nimeni, cu atât mai mult cu cât, slava Domnului! au avut parte de ea si altii, iar materia învatata de toti la scoala nu prea face referiri, ba din contra, la asemenea incidente/accidente. Noi stiam ca stramosii nostri si-au aparat glia cu eroism, n-au râvnit niciodata la ce nu le apartinea, iar de la Burebista la Iliescu este doar o evolutie "pozitiva" (pleonasmul nu ne apartine, n.a.), românii mostenind de la daci si de la romani, de la Decebal si Traian cele mai alese virtuti, astfel ca dupa atâtia tatuci si tot atâtea progrese am ramas în urma, în sfârsit, cu mai bine de jumatate de veac fata de tarile civilizate (scuzati ironia! n. a.), ba chiar si fata de compatimita Albanie, cu vreo câteva zeci bune de dolari la venitul mediu pe cap de locuitor.

Din Istoria lui Mircea Balan dispar aproape cu totul legendele si poemele eroice prin care autorii, mai cu seama ai manualelor scolare, dar si ai altor lucrari de specialitate, aduc imnuri, ode si elogii nemasurate înaintasilor, citeaza copios traditii, balade si legende, fara nici un fel de discernamânt, de ochi critic, poate cu speranta ca ceva tot se va rasfrânge pâna la urma si asupra lor, încât nu trebuie sa mire pe nimeni ca specialistii straini nu prea le iau în seama (a se vedea cazul ultimului tratat academic de istorie, n. a.).

Nimanui nu i-a trecut prin cap, fireste, ca ceea ce scriu istoricii, sau macar unii dintre ei, n-ar fi adevarat. Însa socul este coplesitor când afli ca, pe lânga cele arhicunoscute, istoria noastra este, în fond, un lung sir de tradari, defectiuni pe câmpul de lupta care de care mai odioase si mai nerusinate, mai lipsite de onoare si de dragoste de tara, (ultima trasatura ulcerându-ne existenta, n. a.), tratate si întelegeri încalcate, nu numai de catre români, dorinta de a obtine puterea si de a o mentine cu orice pret etc.

Eroi dintre cei mai merituosi, domnitori cu dragoste de tara, personaje ilustre implicate în propasirea neamului binemerita de la urmasi respect si recunostinta, însa imaginea lor nu se poate sa nu fie amestecata si într-o fapta necugetata, degradanta, de la regicid la înlaturarea miseleasca a adversarului, chiar daca acesta era sot/sotie, fiu/fiica, tata/mama, ruda ori nu, fara exceptie, mai ales daca e vorba de putere politica.

Despre o judecata dreapta nici nu poate fi vorba, asemenea "fineturi" europene nascându-se cu adevarat de abia dupa Cuza. Nicaieri în lume, în afara de Asia poate, popoarele nu si-au ucis ori alungat cu mai multa pofta conducatorii, de la Burebista pâna la Ceausescu. Nicaieri în lume mârsavia nu ajunge în sfere atât de înalte ca în spatiul carpato-danubiano-pontic: hiclenirea si hainirea sfetnicilor, deseori chiar a domnilor, sotii de voievozi, si nu numai, disparute pentru a face loc altora, drept este ca nici ele nu s-au lasat "mai prejos", (vezi sotiile Movilestilor, n. a.), surori si frati care se omoara pentru tron/mostenire/avere sau îsi trimit copiii cu buna stiinta la moarte, si nu este vorba de Brâncoveanu aici, uriase sume de bani publici dosite si ramase în buzunare proprii; în lipsa curajului, pârâciuni la toate "portile", fel de fel de "facaturi" pe care istoria nu le mai poate descâlci în vecii vecilor: asasinarea lui Mihai si Tudor, se pare, caz unic, cu acordul generalilor proprii, pierderea unor teritorii mostenite de la stramosi fara a se trage macar un foc de arma, teritorii locuite de fratii nostri, armistitiul cu sovieticii urmat de ocuparea militara abuziva, fara razboi, a arealului national, revolutia etc. Dar parca nimic nu doare mai mult decât tradarea lui Decebal de catre apropiati, razboirea lui stefan cu tepes si cu Iancu de Hunedoara, binefacatorii sai, atacarea lui Matei Basarab de catre Vasile Lupu. Sau rusinarea Doamnei Movila de catre turci fara ca macar un palos moldovean sa iasa din teaca. Ori permanenta gâlceava a celor din frunte si lista ar putea continua nesimtit de mult, încât, asemeni carturarilor poporanisti, nu poti sa nu te întorci cu fata spre taranul nostru de pretutindeni si dintotdeauna, indiferent de natie si religie, pentru a-i aduce, cu evlavie, un prinos de recunostinta fiindca, nestiut de nimeni, a zidit cu plugul si cu turma, singurele arme cu care se cuceresc / stapânesc teritorii, o tara si un neam în care sa ni se odihneasca ciolanele si sufletele.