In Istoria filosofiei patristice Claudio Moreschini prezinta gindirea crestina de la primele sale forme de manifestare pina in secolele al VI-lea si al VII-lea, in opozitie cu filosofia pagina.

In noile si divergentele interpretari ale imprumuturilor conceptuale – medio- si neoplatonice, neopitagoreice, stoice, aristotelice sau chiar hermetice – se pot identifica nu doar influentele culturii greco-romane, ci si noutatile teoretice aduse de Sfintii Parinti: doctrina Sfintei Treimi, creatia ex nihilo, consideratiile asupra materiei, timpului si eternitatii, categoriile si limitele limbajului in fata infinitatii si inefabilitatii lui Dumnezeu, natura sufletului si scopul sau etico-religios etc.

Aceste teme, ce se vor regasi in filosofia medievala, si modul in care au fost abordate de diferiti autori dovedesc autonomia speculativa a gindirii patristice in efortul de asimilare a traditiilor si de interpretare in cheie crestina a conceptelor si categoriilor fundamentale ale filosofiei elene.

„De-a lungul intregii sale existente (dar, desigur, si dupa aceea), filosofia patristica a fost puternic influentata de platonism. Clement, Origen, Parintii capadocieni, Augustin au fost influentati in cel mai inalt grad; deschiderea lor catre ceea ce se considera deja drept cea mai ilustra filosofie, cea a lui Platon sau a discipolilor sai contemporani crestinilor, a fost mare.

Insa ea s-a constituit practic intr-o preluare constienta a doctrinelor grecesti (adica pagine) doar in masura in care acestea au fost considerate functionale sau adaptabile mesajului crestin.

Asadar, citindu-i, trebuie sa intelegem ca prezenta doctrinelor sau a sistemelor pagine in operele lor nu a facut din acesti ginditori crestini pur si simplu niste platonicieni (sau stoici, aristotelici, hermetici), ci ca ei au ramas in primul rind ceea ce doreau sa fie, si anume crestini care voiau sa mediteze la invatatura transmisa de traditie.” (Claudio Moreschini)