Despre dragoste si alti demoni. O poveste de dragoste interzisa de Inchizitie. (citeste online un fragment)

In 1942, intr-o manastire din America Latina sint scoase la lumina ramasitele lumesti ale unei adolescente, Sierva Maria de Todos Los Angeles.

Splendida ei podoaba capilara masoara douazeci si doi de metri lungime... Sa fie oare aceasta descoperire fructul imaginatiei inflacarate a autorului?

Reala sau fictiva, ea reprezinta punctul de plecare al unei inedite povesti de dragoste, desfasurate pe fundalul pitoresc si decadent al Cartagenei, la mijlocul secolului al XVIII-lea. Sierva Maria este muscata la virsta de douazeci de ani de un ciine.

Banuind-o de turbare sau ca ar fi posedata de diavol, Inchizitia o trimite la o manastire, unde, alaturi de exorcistul ei, Don Cayetano Delaura, traieste o pasiune nebuna, distructiva si, prin urmare, blestemata...

Prin aceasta capodopera situata la cumpana dintre istorie si legenda, misticism si erotism, Gabriel Garc?a M?rquez depaseste granitele realismului magic. Poezia si maiestria stilului sau transforma aici scena magicianului aventurier intr-un minunat iconostas baroc.

Despre dragoste si alti demoni, fragment

Bernarda Cabrera, mama fetitei si sotia fara titluri a marchizului de Casalduero, luase ?n zorii acelei zile un purgativ puternic: sapte boabe de antimoniu ?ntr-un pahar cu zahar rafinat. Fusese o metisa ne?mbl?nzita, din asa numita aristocratie de tejghea; seducatoare, hrapareata, pusa pe chefuri si cu un nesat ?n p?ntec gata sa sature o cazarma.

Totusi, ?n c?tiva ani, disparuse din lume datorita abuzului de miere fermentata si pastile de cacao. Ochii de tiganca ?si stinsera vapaia, farmecul i se risipi, pierdea s?nge si varsa fiere, iar trupul de sirena de odinioara deveni puhav si aramiu precum cel al unui mort de trei zile si scapa niste v?nturi asurzitoare si pestilentiale ce speriau dulaii.

Abia daca mai iesea din alcov si chiar si atunci umbla ?n pielea goala sau cu o pelerina de serj fara nimic pe dedesubt, care o facea sa para mai despuiata dec?t daca nu s ar fi ?mbracat.

Avusese sapte scaune p?na c?nd se ?ntorsese servitoarea care o ?nsotise pe Sierva Mar?a si care nu-i vorbi despre muscatura c?inelui. ?n schimb, ?i comenta scandalul din port iscat de vinderea sclavei.

? Daca i asa de frumoasa cum se spune, poate fi abisiniana, zise Bernarda.
?nsa chiar de ar fi fost regina din Saba, nu i se parea cu putinta ca s-o cumpere cineva platind greutatea ei ?n aur.
? Or fi vrut sa spuna ?n pesos de aur, zise.
? Nu, o lamuri, at?t aur c?t c?ntareste negresa.
? O sclava ?nalta de sapte palme nu c?ntareste mai putin de o suta douazeci de livre, spuse Bernarda. si nu exista femeie, nici neagra, nici alba, care sa valoreze o suta douazeci de livre de aur, poate numai daca scoate diamante pe fund.

Nimeni nu fusese mai priceput dec?t ea la negotul cu sclavi si stia ca, daca guvernatorul cumparase abisiniana, n-avea sa fie pentru ceva at?t de sublim cum ar fi sa-i serveasca la bucatarie.

Atunci auzi primele flajolete si petardele de sarbatoare, si imediat harmalaia dulailor din custi. Iesi ?n livada de portocali sa vada ce se ?nt?mpla.

Don Ygnacio de Alfaro y Duenas, al doilea marchiz de Casalduero si senior de Dar?en, auzise si el muzica din hamacul unde ?si facea siesta, at?rnat ?ntre doi portocali. Era un barbat lugubru, cu o expresie amara si de o paliditate de crin din pricina s?ngerarii provocate de lilieci ?n timpul somnului.

Era ?mbracat ?ntr o chilaba de beduin cu care umbla prin casa si avea o scufie de Toledo ce-i sporea aerul descumpanit.

Vaz?ndu si sotia cum a adus-o Domnul pe lume, se repezi s-o ?ntrebe:
? Ce muzica e asta?
? Nu stiu, raspunse ea. ?n c?te s?ntem astazi?

Marchizul nu stia. Trebuie sa fi fost cu adevarat foarte nelinistit ca sa-i adreseze o ?ntrebare sotiei, iar ea trebuie sa se fi simtit tare usurata cu fierea ca sa-i raspunda fara urma de sarcasm.

Se asezase ?n hamac, intrigat, c?nd se auzira iar petardele.

? Sfinte Dumnezeule! exclama. ?n c?te s?ntem azi?

Casa se ?nvecina cu ospiciul de femei Divina Pastora. ?mboldite de muzica si artificii, locatarele iesisera pe terasa ce dadea spre livada de portocali si ?nt?mpinau bucuroase fiecare explozie, ovation?nd.

Marchizul le ?ntreba ?n gura mare unde era sarbatoarea si ele ?i risipira toate ?ndoielile. Era 7 decembrie, ziua de San Ambrosio, Episcop, iar muzica si petardele rasunau din curtea sclavilor ?n cinstea Siervei Mar?a.

Marchizul se batu cu palma peste frunte.
? Bine?nteles, zise. C?ti ?mplineste?
? Doisprezece, raspunse Bernarda.
? Abia doisprezece? ?ntreba el, lungit din nou ?n hamac. Ce viata lenta!

Casa fusese fala orasului p?na la ?nceputul secolului. Acum era naruita si sumbra si se parea ca lumea de acolo era pe picior de mutare datorita marilor spatii pustii si nenumaratelor lucruri nelalocul lor.

?n saloane ramasesera ?nca pardoseala ca o tabla de sah si c?teva candelabre cu zdrente de p?nze de paianjen. ?ncaperile ce se pastrau vii erau racoroase pe orice vreme din cauza grosimii zidurilor de piatra si a anilor ?ndelungati de izolare, dar mai ales a brizei din decembrie ce se strecura suier?nd prin crapaturi.

Totul era saturat de nepasarea opresiva a delasarii si ?ntunericului. Din fumurile senioriale ale primului marchiz nu ramasesera dec?t cei cinci copoi de prada ce pazeau noptile.

Zgomotoasa curte a sclavilor, unde se sarbatorea ziua de nastere a Siervei Mar?a, fusese o cetate diferita ?nlauntrul cetatii pe vremea primului marchiz. Continua sa fie la fel si ?n timpul mostenitorului, at?ta c?t tinu traficul veros de sclavi si de faina pe care Bernarda ?l conducea cu pricepere de la fabrica de trestie de zahar din Mahates.

Acum, toata splendoarea apartinea trecutului. Bernarda era secatuita de viciul sau nesatios, iar curtea, redusa la doua colibe de lemn cu acoperis de frunze de palmier, unde se mistuira cele de pe urma p?lp?iri ale grandorii.