Mai mult viu decât mort, comisarul San-Antonio asista la propria-înmormântare. Apoi, mai mult cu umor decât cu îndârjire, bântuie Parisul în cautarea celor care l-au ucis un pic, temporar. Semi-asasinii nu se lasa usor prinsi, pâna când fac greseala s-o supere pe mama semi-victimei.

Si gata, soarta lor e pecetluita: nu te iei de mama lui San-Antonio si speri sa scapi basma curata! E o batrânica prea simpatica. San-Antonio e convins caea e mai înger decât dolofanii aia mici, pictati cu aripioare prin biserici.

Vremuri grele! Nimic nu mai e ce pare a fi: traficantii de droguri sunt patrioti, spioanele sunt fiice care stiu de frica tatilor. Nevestele sunt un fel de amante costisitoare, iar culmea rafinamentului pervers ar fi sa-ti iei o amanta doar ca sa te uiti la ea cum tricoteaza, dupa ce ti-a servit o supa.

San-Antonio e de savurat pe îndelete, o delicatesa pentru adevaratii degustatori ai genului, cei care stiu caun roman politist te poate cuceri si prin umor, rafinamente de limbaj, inteligenta si cultura, nu doar prin suspans, urmariri si împuscaturi, chiar daca are – din belsug chiar!– si aceste ingrediente.