Fundamentalismul ateu si negarea divinului. Titlul original, The Dawkins Delusion este o fina ironie la cartea lui Dawkins, The God Delusion, cartea fiind un raspuns competent si agresiv dat teoriilor lui Dawkins.

Primul lucru care te stârneste, mai ales dupa ce îti dai seama din titlu ca ar fi vorba de o replica la The God Delusion este dimensiunea volumului.

În vreme ce cartea lui Dawkins avea ceva mai bine de 400 de pagini, cartea lui McGrath de abia daca ajunge la 150. Sigur, cantitatea nu e neaparat un temei rezonabil de judecata în privinta consistentei lucrarii, însa, tinând cont de proportia si diversitatea argumentelor angajate în disputa stiinta-religie, te astepti ca orice volum care ia în serios problema sa te pregateasca pentru un adevarat tur de forta al lecturii.

Cu toate acestea, dupa ce te lamuresti în privinta scopului autorilor britanici, îti dai seama ca dimensiunile volumului se explica într-o oarecare masura.

Prin The God Delusion, Dawkins s-a straduit sa întareasca prin argumente stiintifice contestatiile cu privire la existenta lui Dumnezeu, sa explice în termeni psihologici si evolutionisti raspândirea fenomenului religios si sa scoata în evidenta ansamblul de consecinte negative pe care persistenta sa o produce.

Nu numai ca Dumnezeu nu exista, dar a crede în el, dupa o inventariere a explicatiilor naturaliste, reprezinta o dovada de ignoranta, irationalitate si infantilitate. Pe de alta parte, McGrath nu oglindeste proportia ambitiilor lui Dawkins, în nici un caz nu cauta sa demonstreze ca exista Dumnezeu.

Profesorul britanic ofera doar o replica precisa, un contraatac care sa scoata în evidenta vulnerabilitatile argumentatiei lui Dawkins. Este vorba mai degraba un demers dubitativ, o invitatie la scepticism relativ la asa zisele dovezi pe care se bazeaza vehementa antireligioasa a cunoscutului biolog evolutionist.

Ca si Dawkins, cuplul McGrath este un reprezentant al oamenilor de stiinta (el a studiat biologia celulara, ea a studiat neuropsihologia) dar, spre deosebire de biologul evolutionist, un reprezentant convertit la crestinism. Joanna si Alister McGrath reprezinta ceva ce pentru Dawkins este de-a dreptul inconceptibil sau, în cel mai bun caz, o dovada de ipocrizie: profesionisti ai stiintei care îsi pastreaza credinta în Dumnezeu.

Pentru McGrath, contradictia pe care Dawkins o surprinde între aderenta la stiinta si credinta în divintate se bazeaza pe o argumentatie simplista si superficiala. Problema cea mai mare a lui Dawkins este aceea ca renunta la atitudinea precauta din „Gena egoista” (pe care McGrath o apreciaza drept o lucrare exceptionala) si cade în ispita dogmatismului, a pretentiilor arogante si monopoliste asupra corectitudinii. Cu alte cuvinte, Dawkins se transforma din om de stiinta în ideolog si pune necesitatea unui set de convingeri mai presus fata de argumentele care le sustin.

Altfel spus, ateismul lui Dawkins îsi pierde armatura stiintifca ce îi dadea credibilitate si rezistenta în momentul în care se dovedeste a fi un fundamentalism la fel de nociv ca si cel religios.

Mai toate observatiile critice pe care le face McGrath în raport cu lucrarea lui Dawkins vin sa sublinieze ideea generala a dublei complexitati pe care le evidentiaza atât fenomenul stiintific cât si cel religios.

Pe de o parte, în ciuda progreselor, stiinta ramâne departe de a fi un corpus unitar de cunostinte si metode.

Ambitiile cu privire la posibilitatile exhaustive si metodei infailibile a stiintei (care se subînteleg în argumentatia lui Dawkins) au fost de fapt depasite, odata cu falimentul neopozitivismului primei jumatati a secolului XX. stiinta nu poate fi invocata ca practica omnipotenta capabila sa explice tot, ea are mai degraba un domeniu si un câmp de fenomene studiate destul de precis si de îngust.

Pentru întrebarile la care stiinta nu este în masura sa raspunda, filosofia si religia joaca un rol decisiv. În opinia lui McGrath, religia, filosofia si stiinta sunt activitati complementare si nu faze în evolutia cunoasterii care sa justifice îmbratisarea fara dubiu a stiintei si renuntarea la reziduurile religioase. Pe de alta parte, religia este un fenomen la fel de complex.

Argumentatia lui Dawkins prin care acesta gasesste numitorul comun al tuturor religiilor, îl face sinonim cu credinta, îl explica evolutionist si psihologist (ca un rezultat secundar al evolutiei si ca expresie a dorintelor umane) este pripita, dupa McGrath.

Ca si în privinta stiintei, este dificil de vorbit de o unitate a fenonemului religios si este cel putin lipsit de respect fata de cercetarile antropologice si sociologice sa îl reduci la o serie sumara de procese mentale.

McGrath mai vorbeste si despre efectele benefice ale religiei (conform unor studii calitatea vietii oamenilor religiosi e mai mare) pentru a raspunde ideii ca religia ne înrautateste viata, despre absenta necesitatii legaturii între religie si violenta (nu religia este cauza violentei între oameni ci mai degraba un mobil, la fel si în cazul ateismului), despre gândirea critica a oamenilor religiosi, despre posibilitatea ca Dumnezeu sa nu fie doar o amagire si chiar despre Petre Tutea.

Volumul lui McGrath îsi atinge scopul în masura în care fisureaza credibilitatea stiintifica a lui Dawkins în cartea „The God Delusion”.

Cu toate acestea, dincolo de acest demers negativ, „Dawkins: o amagire?” nu este un aparator redutabil al perspectivei crestine.

Din toate observatiile lui McGrath nu rezulta ca ar exista Dumnezeu, contraargumentele adresate lui Dawkins servesc doar slabirii pozitiei biologului evolutionist fara sa ofere un fundament pozitiv pentru credinta în divinitate.