Ma intrebati daca ma recunosc in "figura cavalerului de la Mancha" ?

Primul impuls ar fi sa zic Da. Si as avea si un argument. Ca sa ies din tonul plangaret al ultimelor mele carti, ca sa nu mai glosez pe tema batranetii si a bolilor mele, m-am apucat sa lucrez la o carte (e vorba de Calomnii mitologice) unde ma bazez pe o inclinatie a mea (cam masochista, poate) de a ma autodiscredita, la limita dintre "joc" si acele "adevaruri" care sunt prea grave pentru a fi spuse pe un ton serios: tin (v-am mai zis, am impresia) "conferinte" moliilor care-si fac numerele de balet prin camera mea de cate ori se plictisesc sa stea ascunse. Suna a lupta cu morile de vant, nu? Chiar daca mie imi lipseste un scutier.

Dar am promis sa fiu cat pot de sincer in dialogul nostru. Asa ca nu ma voi grabi cu un raspuns pozitiv.

Sa incep cu o amintire. Eram student si locuiam pe strada Tufelor, care nu figura pe atunci in perimetrul Bucurestiului. Oficial, Bucurestiul se termina la faimoasa bariera "Bacchus" din periferia cartierului Ferentari. Locuiam la "coana Veta", proprietara unei mici casute de chirpici, care-si inchiriase singura camera disponibila, ea si batranul Mosulet (sotul, adica) multumindu-se cu antreul. Eram trei ocupanti ai acelei odai, mare cam de sapte-opt metri patrati. Un cantaret de biserica, pe care-l poreclisem Truman, dupa numele presedintelui Americii din acea vreme, un functionar de la Regia Tutunului, Liviu, si eu. Noaptea ne foloseam de o lampa de gaz, intrucat strada Tufelor nu intrase, inca, in secolul XX. La lumina acelei lampi am citit prima oara capodopera lui Cervantes, avand grija sa nu-i supere lumina pe Truman si pe Liviu, mai ales ca nu tineam sa le dau explicatii de ce nu ma culcam si eu. Nu ne lega nimic serios, de fapt. Viata ne adunase, intamplator si provizoriu, in calitate de chiriasi ai coanei Veta. Dezvaluindu-le ce citeam si cu ce ganduri am ars gazul in lampa trei nopti pana tarziu, riscam sa stric relatiile obisnuite dintre noi, bazate pe alte temeiuri. Truman ne cerea, mie si lui Liviu, sa-l acoperim cu "milioanele" (erau ani de inflatie) obtinute atunci cand colinda cartierul cu preotul bisericii unde era cantaret. In schimb, lasa descuiat, cand pleca, geamantanul unde isi tinea prescurile.

Ce m-a atras, la Don Quijote, la prima lectura? Intrucat tin sa respect pariul sinceritatii, nu va voi spune nimic despre eventualele "emotii estetice". Ceea ce stiu cu certitudine este altceva. Treceam atunci printr-o criza: incercam sa-mi inving complexele, timiditatea si inhibitiile de introvertit, facand pe grozavul. Cautam sa ascund noaptea din mine (banuiesc ca toti introvertitii au o noapte interioara, prin care bajbaie si pe care o ascund de altii, deoarece nici ei nu stiu ce ascunde ea) prin bravade puerile. Amintiti-va ca am spart pahare in dinti la balurile studentesti! Si ca eram un virtuoz in "arta" de a azvarli un cutit, ca indienii, intr-o tinta, aflata la distanta, infigandu-l in ceva: un copac sau o scandura!

De fapt, voiam sa par un ins "tare", ca sa ascund groaza mea de ridicol! Nu suportam sa par caraghios. Nicio rusine nu ma inhiba mai mult. Teama ca, intr-o imprejurare sau alta, ma puteam face de ras ma bloca, ma paraliza. Pur si simplu, nu eram in stare s-o controlez. Asa ca "seriozitatea" lui Don Quijote m-a uimit si mi-a pus niste intrebari. Ce anume il ajuta pe Don Quijote sa nu se sinchiseasca de cei care radeau de el? Scranteala? Sau o credinta? Si ce credinta? Intemeiata pe ce?

Nu cred ca ma gandeam atunci la capacitatea de a pune iluziile mai presus de realitate. Nu eram nici foarte matur, desi aveam douazeci si doi de ani, nici nu ma preocupau, din cate imi amintesc, valorile si limitele idealismului. Ce incerc sa va spun e ca aventurile lui Don Quijote nu m-au amuzat! Nu m-au fermecat asalturile eroice ale cavalerului. Nici povestile lui. M-a impresionat calmul cu care ridicolul era dus la sublim. Calmul care nu putea fi nici al unui "nebun", nici al cuiva care "facea pe nebunul".

Poate, ar fi util sa va reamintesc ca vin dintr-o lume in care iluziile n-au jucat niciun rol. Prea apasati de grijile practice, "realiste", oamenii intre care am copilarit n-aveau timp de "aiureli". Aparut pe ulitele din Lisa, Don Quijote ar fi starnit, cel mult, o anumita neliniste. Poate, doar, copiii s-ar fi amuzat, tinandu-se dupa el, dar gata s-o ia la fuga daca "aratarea" s-ar fi intors spre ei. Cele doua dimensiuni care dau mister si profunzime spiritului spaniol, si anume gustul pentru tragic si gustul pentru utopie, erau necunoscute consatenilor mei. Incat nu eram pregatit, banuiesc, sa-mi pun probleme care sa ma duca spre concluzia ca unica mediocritate injustificabila e mediocritatea iluziilor. Aici nu incap scuze. Am gasit la Quijote, in schimb, o detasare, o indiferenta sau o forta de a ignora ridicolul care ma intriga. Am vazut in "seriozitatea" lui misterioasa, pe care nimeni n-a explicat-o (e "eroica", asa cum sustine Unamuno? e a unui "nebun patentat", cum sustine Ortega y Gasset?) un fel de model.

Dar nu e cam putin asta pentru "o pasiune"? ma veti intreba. Da, e cam "putin". Numai ca nu va pot da o explicatie mai buna pentru ceea ce a urmat. Foarte curand, pe strada Tufelor, la numarul 24, in casuta de chirpici a coanei Veta, s-a inchegat un vis: sa ajung in Spania si sa refac drumul lui Don Quijote.Multa lume e acum la mare sau la munte.

********

Din copilaria mea, nu regret nimic. A fost o copilarie de baiat sarac, care n-a avut nici jucarii, nici pom de Craciun, dar ea face parte nu din biografia mea, ci dintr-un soi de mitologie in care nici, macar, mirosul de rachiu ieftin, cind imi amintesc de el, nu ma deranjeaza. In noptile cu luna, praful de pe ulite scinteia argintiu si tainic, iar cerul era absolut fastuos. Acele imagini m-au ajutat mai tirziu, la Universitate, sa pricep cam ce e metafizica. Si cum sa va descriu drumul prin padure, noaptea, cind veneam din virful muntelui unde duceam sare la oi? Fosnetul frunzelor de fag, uscate, pe care calcam imi suna acum, in gind, ca venind dintr-o alta lume. V-am povestit, oare, ca intr-o noapte am rupt o creanga dintr-un fag si o loveam de trunchiurile copacilor strigind cit ma tinea gura: "Nu-mi e frica, nu-mi e frica"? De fapt, imi era. Dar nu era, ca azi, o frica de oameni.

Convorbiri cu Octavian Paler – o carte cu adevarat testamentara, pentru a carei idee Daniel Cristea-Enache nu poate fi felicitat îndeajuns.
Jurnalul National

Scriind pâna în preziua mortii, Octavian Paler ne-a facut partasi la stravechea masura a ceea ce Mircea Vulcanescu numea: rânduiala aristocratiei rurale, cea care stie din instinct lectia singuratatii lucratoare, a desertaciunii generale si a tacerii finale. “Ma gândesc la cartile pe care nu voi apuca sa le citesc (…) Chiar daca as striga ajutor nu m-ar auzi nimeni. Asa ca prefer sa tac si sa cred ca alunec printr-un vis. Spre ce? Habar n-am.”
Jurnalul National

Marturiile, amintirile si relatarile lui Octavian Paler cu trimiteri la trecut sint integrate si interpretate prin grila eruditiei. Rememorarea episoadelor din copilarie si adolescenta face pandant cu evocarea figurii lui Don Quijote, iar problematica iritanta a cotidianului postdecembrist e topita in concluzii care imbratiseaza generalul: „Ne lipseste sentimentul tragicului. La noi, in loc sa moara, Hamlet s-ar fi dus cu amicii la o bere sa uite de dilemele lui“.
Cotidianul

Octavian Paler este, probabil, singurul dintre intelectualii români ai ultimilor trei-patru decenii care poate fi socotit "director de constiinta". Iar de nu e singurul, este în chip sigur cel mai îndreptatit sa fie numit asa. Dens, consistent, cuvântul lui avea o greutate naturala. O gravitate naturala. Niciodata usuratic...
Alex Stefanescu

 

Octavian Paler - Convorbiri cu Octavian Paler
Octavian Paler - Viata pe un peron
Octavian Paler - Calomnii mitologice
Octavian Paler - Scrisori imaginare
Octavian Paler - Mitologii subiective
Octavian Paler - Un om norocos
Octavian Paler - Polemici cordiale
Octavian Paler - Aventuri solitare
Octavian Paler - Apararea lui Galilei
Octavian Paler - Caminante (in curs de aparitie - rezerva cartea)
Octavian Paler - Un muzeu in labirint (in curs de aparitie - rezerva cartea)
Octavian Paler - Viata ca o corida
Octavian Paler - Don Quijote in Est (in curs de aparitie - rezerva cartea)
Octavian Paler - Vremea intrebarilor (in curs de aparitie - rezerva cartea)
Octavian Paler - Autoportret intr-o oglinda sparta
Octavian Paler - Drumuri in memorie (in curs de aparitie - rezerva cartea)
Octavian Paler - Drumuri prin memorie
Octavian Paler - Desertul pentru totdeauna