Inainte sa pice sau sa se arunce în gol pe casa scarilor si sa moara – „la Auschwitz, patruzeci de ani mai târziu“, dupa cum avea sa declare Elie Wiesel –, Primo Levi a scris o ultima carte, în care se întoarce la lagarele de concentrare si la mostenirea Holocaustului.

Cei alesi si cei damnati este o meditatie complexa despre memorie si slabiciunile ei, despre natura regimurilor autoritare si o încercare de a gasi un posibil raspuns la întrebarea daca istoria este menita sau nu sa se repete.

Nimeni nu e capabil de o uitare definitiva, dupa cum el singur o spune, iar în preajma unei rememorari neobosite a ororilor nazismului, mai ales când le-ai simtit pe pielea ta, lumea risca sa nu-ti mai para locul unei posibile vieti fericite. Când mori, ai cu totul altceva de facut decât sa te gândesti la moarte, dar dupa ce ai reusit sa scapi de ea, moartea îti ramâne vesnic alaturi.

Gândul ca trebuie sa vorbeasca despre ceea ce i s-a întâmplat, sa depuna marturie în numele a milioane de oameni care nu mai pot vorbi pentru ei, i-a dictat lui Primo Levi paginile acestei carti-testament.

Nu ca sa se razbune si nu cu ura, ci pentru a nu uita.