Un diagnostic fatal o determina sa o ia la fuga si sa se ascunda. Fara nicio explicatie. Îsi abandoneaza iubitul, parintii, prietenii... tot.

Pleaca din tara ca sa-si traiasca sfârsitul într-o singuratate deplina, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodata.

Dupa doi ani, îsi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamita. Anuleaza toate asteptarile.

E sanatoasa tun, fara urma de neoplasm, prin urmare, în viata.

Dupa doi ani în care a dansat tango cu moartea, revine în povestea din care evadase, dar nu se mai identifica profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu pesti-emotii, cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai înainte, se dovedeste a fi acum ceva banal, deloc esential, foarte simplu de înlocuit.

Singurul lucru cu care ramâne dupa aceasta jupuire e sinele. Daca primul diagnostic a fost gresit sau daca si-a inventat povestea doar ca sa fuga de realitatea în care era... nu mai conteaza atâta timp cât, însotind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am facut tandari ca sa ne recompunem, am mintit ca sa descoperim adevarul, am urât ca sa aflam iubirea adevarata, ne-am pierdut definitiv ca sa îl regasim pe Dumnezeu pentru totdeauna.

„Când esti pe un drum cu sens unic, fara cale de întoarcere, fiecare secunda te costa altfel. Moartea îmi zâmbeste din coltul camerei. Mi-ai soptit toata copilaria ca viata trebuie sa fie o eterna lectie în care sa ne pregatim sa murim.

Ma auzi? Cauta neîncetat sa ramâi liber. Inima ta poate iubi tot ce doreste. În fiecare rasarit de soare exista ceva frumos. Calatoria aceasta nu poate avea sfârsit."