Nu stiu altii cum sunt sau ce isi mai aduc aminte din perioada de glorie a cailor de curse in Romania, dar eu, cand imi aduc aminte de nume ca Negroponte, Marghiloman si altele asemenea, de celebrul cal Petrica, castigator de Derby, incep sa cred ca Romania a existat totusi pe harta tarilor cu blazon, a tarilor cu adevarat occidentale, nefiind doar epava de azi la care unii dau la vasle impotriva curentului, incercand sa faca ceva pentru a mai reconstrui macar un pic din istoria ei distrusa.
De cate ori trec spre aeroportul Baneasa, ma uit cu jind la Casa Presei si la Romexpo si imi imaginez cum isi petrecea pe vremuri protipendada bucuresteana sfarsiturile de saptamana la hipodrom, cum isi etalau doamnele toaletele si palariile, in timp ce domnii discutau afaceri si treburi politice.
Aceasta este lumea descrisa cu deosebit talent narativ de Alexandru Grigorescu, in cartea pe care o aveti in maini.
Citind-o, un zambet ne mijeste in coltul buzelor, gandindu-ne la distanta care separa inceputurile sportive ale echitatiei de complexitatea de astazi a categoriilor de calarie, de varietatea probelor hipice si, mai ales, de dificultatea accederii la actualele performante internationale.
Este aproape acelasi lucru cu a compara un automobil de la 1900 cu unul din generatia anului 2000.
Alexandru Grigorescu ne aminteste ca Henri Rang, cu al sau cal Delfis, a adus Romaniei prima medalie olimpica de argint.
S-a intamplat acum mai bine de sapte decenii, cand echipa hipica „de aur" a Romaniei era formata din Henri Rang, Felix Topescu, Constantin Zchei si Toma Tudoran, avandu-l ca antrenor pe Petre Kirculescu.
Peste ani, dorinta tot mai pregnanta de reapropiere de natura a transformat arta calariei intr-o veritabila „ecvestro-manie".
Ca, din pacate, la noi lucrurile nu stau tocmai asa este de la sine inteles. Astazi, pe elegantele si modernele hipodromuri ale lumii (Anglia, Franta, SUA, Italia, Polonia, Cehia, Rusia, Ungaria etc.), caii de rasa se intrec in curse spectaculoase de trap, galop, steeple-chase, obstacole, dresaj, cros, saniute si troici.
Crescatori si specialisti colaboreaza pentru ameliorarea raselor cabaline, cultivand insusiri naturale (robustete, rezistenta, viteza) pentru obtinerea unor exemplare cat mai valoroase.
Calul este un simbol care nu trebuie sa dispara odata cu era tehnologica. N-am vazut inca un Lamborghini care sa ne intruchipeze blandetea, demnitatea, devotamentul, libertatea, iubirea pura si dezinteresata.
Din aceste motive, precum si din dragoste si respect pentru frumos, pentru ceea ce reprezinta calul ca simbol si ca realitate, o mana de oameni inimosi se zbat pentru ca, „totusi, calul sa ramana".
CRISTIAN TOPESCU
