Fata de Secui, cu care Romanii au trait intotdeauna, in trecutul lor, in bune raporturi, sa dam dovada de prietenie, caci ei, intr-o mare parte, as indrazni sa spun in marea lor majoritate ne sunt frati de-ai nostri, frati pierduti, dar totusi frati, pentru care se cuvine sa avem sentimente fratesti.

Cei care dintre ei vor voi sa vina, de bunavoie, inapoi, la sanul mamei lor, sa fie bineveniti; cei ce vor starui in situatia lor de astazi sa-i consideram drept consangeni de-ai nostri, de limba si lege ungureasca.

Sa cautam insa, pe toate caile, sa le aratam originea lor etnica si sa le dam convingerea despre aceasta origine.

In lucrarea noastra de redesteptare a sentimentului national, sa nu avem nicio teama de neizbanda, fiindca noi suntem cu dreptatea in brate, si dreptatea acelor care merg pe caile Domnului totdeauna invinge. si de cate ori, in calea noastra, vom intalni un Secui inalt si binefacut, avand caracteristica tipului nostru romanesc – Ungurul dupa cum si-l descriu izvoarele istorice era in general mic, cu ochii negri si cu pometi iesiti – sa-l consideram ca un Roman ratacit, care a gresit drumul in viata.

Semnaland pentru moment o serie intreaga de fapte istorice, lasam altora dupa noi sarcina de a face istorie, iar noi ne multumim cu ceea ce ne spune poetul Ovidiu „In magnis et voluisse sat est”.