Am nevoie de iubirea ta. Sa fie oare adevarat? - Byron Katie

Viata este relatie. Ne definim pe noi însine în functie de felul în care ceilalti ne oglindesc.

Apoi, o enorma masinarie a gîndirii este pusa în functiune, iar imaginea pe care o primim despre noi însine de la ceilalti este analizata, disecata, tragem concluzii despre ceea ce credem ca suntem si despre cum „ar trebui sa fim”.

O perdea de imagini înselatoare, de convingeri si de speculatii ia locul realitatii. Ego-ul rataceste în nisipurile miscatoare ale iluziei.

Cautam cu disperare înafara noastra ceea ce ne refuzam noi însine: iubirea, respectul, compasiunea. Ceilalti nu fac decât sa reflecte propriile noastre temeri, blocaje si frustrari. Relatia cu exteriorul nu este decât o reflexie a relatiei cu noi însine.

Byron Katie este un maestru contemporan care-si împartaseste calea.

Dupa Iubeste ceea ce este, un bestseller care a schimbat viata a milioane de oameni, ea abordeaza cea mai delicata zona a experientei noastre umane: relatia cu ceilalti si de fapt, cu noi însine.

Cu simplitate si claritate, ea desluseste drumul descoperirii de sine dincolo de cortina înselatoare a gândurilor si a convingerilor: nu avem nevoie de nimic si nu trebuie sa facem nimic pentru a fi iubiti, apreciati si respectati.

Când suntem în contact cu adâncul fiintei noastre, percepem marele adevar ca Iubirea nu depinde de nimeni si de nimic, doar de noi însine.

Este Iubirea care nu dispare, nu oboseste, nu se uzeaza. Este Iubirea ca expresie a constientei de Sine.

Aveti în mâna o carte exceptionala, care depaseste cu mult subiectul relatiei si al cuplului.

Prin intermediul exemplelor, al exercitiilor directe si al interogatiei interioare – „Lucrarea” pentru care Byron Katie a devenit celebra, aceasta carte ne conduce dincolo de ego si de ceea ce crede el ca este iubirea, la radacinile fiintei noastre, acolo de unde izvoraste adevarata Iubire.

Din aceasta perspectiva, este o carte profund spirituala si un instrument al devenirii interioare, caci ne întoarce catre noi însine, ca sursa primordiala a întregii noastre realitati, a carei esenta ultima este Iubirea.

Horia turcanu

Citeste un fragment din cartea "Am nevoie de iubirea ta" de Katie Byron

Pentru a-ti atinge adevarata natura, trebuie sa astepti momentul potrivit si conditiile propice. Când acest moment soseste, te trezesti ca dintr-un vis. Întelegi ca ceea ce ai descoperit îti apartine si ca nu vine din afara ta.(Sutra budista)

Totul a început într-o dimineata de februarie în anul 1986, când Byron Kathleen Reid, o femeie de 43 de ani dintr-un orasel din desertul Californiei de Sud, s-a trezit, într-o dimineata, pe podeaua unui centru de reabilitare.

Dupa o viata obisnuita – doua casatorii, trei copii, o cariera de succes –, Katie intrase, în ultimii zece ani, într-un declin ce o aruncase în bratele furiei, paranoiei si disperarii.

Timp de doi ani fusese atât de deprimata, încât rareori reusea sa iasa din casa; petrecea saptamâni în sir în pat, facând afaceri din dormitor prin telefon, incapabila sa-si faca macar baie sau sa se spele pe dinti.

Copiii treceau pe vârfuri prin dreptul camerei ei, pentru a-i evita crizele de furie. În cele din urma, s-a internat într-un centru pentru femei cu boli de nutritie, singura institutie pentru care compania de asigurari îi platea internarea.

Ceilalti pacienti erau atât de înspaimântati de ea, încât a fost cazata singura, într-un salon de la mansarda.

Într-o dimineata, dupa aproximativ o saptamâna, în timp ce zacea pe podea (se simtise prea nedemna pentru a dormi în pat), Katie s-a trezit fara a avea idee despre cine sau ce era.

„Nu mai existam”, spune ea. „Toata furia mea, toate gândurile care ma macinasera, întreaga mea lume, întreaga lume, toate disparusera. În acelasi timp, râsul a iesit din profunzimile fiintei mele si s-a revarsat pur si simplu. Totul era de nerecunoscut.

Era ca si cum altcineva se trezise în locul meu. Am deschis ochii. Acel Altcineva privea prin ochii mei. si era atât de încântat! Era beat de bucurie. Nimic nu era separat si nimic nu-i parea inacceptabil; totul era el însusi.”

Când Katie s-a întors acasa, familia si prietenii au simtit ca era cu totul alt om. Fiica ei, Roxann, care avea saisprezece ani pe atunci, povesteste:„Am stiut ca furtuna perpetua luase sfârsit. Întotdeauna tipase la mine si la fratii mei si ne criticase; îmi era teama sa stau în aceeasi încapere cu ea.

Acum, parea absolut împacata. Statea nemiscata cu orele pe scaunul de la fereastra sau în desert. Era bucuroasa si inocenta asemenea unui copil, si parea ca debordeaza de iubire. Oameni cu probleme au început sa bata la usa noastra si sa-i ceara ajutorul. Statea cu ei si le punea întrebari. Principala întrebare era «Este adevarat acest lucru?».

Când veneam acasa nefericita si aveam o problema, ca de exemplu: «Prietenul meu nu ma mai iubeste», mama se uita la mine ca si cum ar fi stiut ca nu era posibil si ma întreba: «Scumpo, cum sa fie adevarat asa ceva?», ca si cum tocmai i-as fi spus ca locuim în China.”

Când cei din jur au înteles ca vechea Katie nu avea sa se mai întoarca, au început sa faca speculatii în legatura cu ce se întâmplase cu ea. Oare avusese loc un miracol? Ea nu-i prea ajuta.

Abia dupa multa vreme a reusit sa-si descrie experienta în mod inteligibil. Vorbea despre o libertate care se trezise în interiorul ei. Spunea, de asemenea, ca, prin întrebarile pe care si le pusese, îsi daduse seama ca vechile ei gânduri erau neadevarate.

La scurt timp dupa ce Katie s-a întors de la centru, casa a început sa-i devina neîncapatoare de oameni care auzisera de ea si venisera sa învete. Ea era capabila sa-si comunice interogatoriul interior în forma unor întrebari clare, pe care oricine îsi dorea eliberarea le putea aplica de unul singur, fara ea.

Curând, a început sa fie invitata sa se întâlneasca cu grupuri mici de oameni care se adunau în sufrageriile unuia sau altuia dintre ei.

Gazdele o întrebau adesea daca era „iluminata”.

Iar ea raspundea: „Sunt doar o femeie care stie diferenta între ceea ce doare si ceea ce nu”…