Se spune ca, atunci când citesti unele carti, nu poti sau nu stii cum sa vezi si sa treci dincolo de coperti, dincolo de aparente, dincolo de cuvinte.

Unele carti sunt asa, iar altele sunt altfel. Sunt carti care te fac sa patrunzi cu pasi timizi si mici, în lumea si în sufletul celui care le-a scris. Iar cartea Fluturi este o invitatie în universul unui suflet. Povestea începe oarecum timid, ca sa continue cu pasi grabiti si sa sfârseasca printr-o avalansa, aparent haotica, a tot ceea ce înseamna si poate aduce iubirea în viata unui om: fluturii iubirii, fericire fara margini, lacrimi si amaraciune, dezamagire si resemnare.

Citind cartea, descoperi magia fluturilor, care într-o singura zi se nasc, iubesc si mor. Ei asista la propria lor nastere si îsi traiesc viata, ca sa asiste chiar si la propria moarte. Au parte de iubiri stinghere care ofilesc si viseaza pe flori straine, deseori nesarutate, facându-le sa vibreze a goluri neplânse, a doruri neînvinse.

Fluturii iubirii ating pe oricine gasesc frumos. Ei surprind întreaga esenta a lumii, în dorul dintre doua batai de aripi. Se bucura alungând si respirând doruri nebune, soptind la fiecare deschidere de aripi, iubire.

Iubirea face ca, în timp, mastile oamenilor sa cada, pentru ca prea putini sunt cei care, odata dezveliti de masti, mai pot privi printre si spre iluziile vinovate pe care le-au creat sau pastrat si sa topeasca lacrimi, prin sarutari fierbinti, cu care sa alunge toate umbrele vietii.

Citind cartea Fluturi, te bucuri de un univers plin de emotii si te regasesti în fiecare zbucium. Iar la finalul povestii, te bucuri ca Fluturi nu este doar o poveste, regasind parti din sufletul tau ascunse acolo, între pagini.

La sfârsit, te bucuri, zâmbesti si multumesti pentru tot: ca ai cunoscut si trait iubirea cu toti fluturii si cu toate lacrimile ei, ca ai avut parte de prietenii adevarate si sincere, ca ai crescut printre cei mai minunati si delicati oameni, ca te-ai pierdut ca sa te regasesti, pentru ca toate au un rost si pentru ca nimic nu este întâmplator...

Cititorilor mei, cu multa dragoste!

Irina Binder

Fluturi (un fragment):

..."Am plâns, pâna când am obosit. Matei dormea adânc, fara sa aiba habar ce trauma traia iubita lui. Imi era imposibil sa adorm, de aceea am coborât pe terasa cabanei, sperând ca voi putea sta singura sa plâng, fara ca sa ma vada nimeni.

Eram sigura ca toata lumea dormea, asa ca speram la o oaza de liniste. Nu am aprins lumina, ca sa nu se vada din camere si, pe bâjbâite, m-am asezat pe un fotoliu comod din ratan, aflat pe terasa.

Era atât de întuneric afara, încât nu vedeam nimic altceva decât stelele si cifrele din fosfor, ale ceasului meu.

Imi aminteam ca, în copilarie, mai stateam noaptea, când nu puteam sa dorm, pe terasa casei mele, într-un scaun balansoar si cântam încet, privind cerul.

Dintr-o data, am simtit ca nu eram singura pe terasa si, desi ma obisnuisem cu întunericul nu vedeam nimic. în stânga, lânga fotoliul meu, era o canapea, pe care Robert statea întins. Desi nu-l vedeam, mi-am dat seama ca era el, pentru ca l-am simtit si i-am simtit parfumul. Am stat cuminte, fara sa spun nimic, iar Robert statea si el nemiscat si tacut.

La un moment dat, am auzit ca se misca pe canapea si, dupa câteva clipe, i-am simtit mâna pe mâna mea, pe care o tineam pe marginea fotoliului. Robert a început sa ma mângâie pe mâna si eu am început, involuntar, sa-i raspund la mângâieri. Ne-am jucat asa câteva minute, mângâindu-ne usor pe mâini, însa acei fiori îmi ajungeau pâna în inima.

La un moment dat, mi-a luat palma si a început sa-mi deseneze cu degetul ceva si, dupa vreo doua încercari, am înteles ca el contura o inima, într-adevar, inima lui era în palma mea, iar eu abia acum realizam ce responsabilitate enorma aveam.

Stiam ca trebuia sa plec de acolo, de aceea m-am ridicat si mi-am tras mâna din mâna lui. Am facut câtiva pasi spre usa cabanei, dar Robert a venit în urma mea si m-a prins de umeri. îmi auzeam inima batând si îmi era foarte frica. M-a întors cu fata spre el, iar eu m-am rezemat de tocul usii.

Nu îl vedeam, ci zaream doar conturul lui, în întuneric. Ma bucuram ca el nu îmi putea vedea expresia fetei, care, cu siguranta m-ar fi tradat foarte mult.

A început sa ma mângâie pe mâna pe care mi-o tinea, iar cu cealalta mâna a început sa ma mângâie pe fata si pe buze. Probabil ca nici nu respiram si aveam impresia ca eram tintuita în locul acela. Imi era ciuda pe slabiciunile mele, dar si el era în aceeasi situatie, pentru ca tremura vizibil. M-a pupat pe frunte si, când am întors obrazul si l-am atins de obraz, am simtit ca avea fata uda.

Atunci am înteles ca statuse singur acolo în bezna, ca sa plânga, înca de când plecasem eu în camera.

As fi vrut sa plec, sa ma misc, dar nu puteam. Aveam impresia ca trupul meu nu-mi mai apartinea si pâna si mintea îmi era tulburata.

Robert m-a pupat din nou pe frunte, apoi pe obraz, coborând catre buze, abia atingându-ma. Nu ma mai puteam minti ca nu voiam mai mult, ca nu voiam sa ma sarute - nu aveam cum sa ma mint în momentul acela, iar el cu siguranta simtea asta. Am început sa ne jucam cu buzele, atingându-le usor, constienti ca nu aveam voie sa ne sarutam.

Eram doar doua umbre - si, chiar daca ne iubeam, umbrele sunt doar umbre...

Imi doream enorm sa-l îmbratisez, dar stiam ca nu trebuia sa fac asta. Mi-am adunat gândurile si puterile si am reusit sa ma întorc cu spatele la el si sa fac doi pasi catre intrare, constienta ca trebuia sa fug de acolo. Dar, într-o fractiune de secunda, Robert m-a prins cu putere de mâna si m-a întors brusc spre el. Imediat mi-a prins fata între palme si m-a sarutat.

L-am îmbratisat si i-am raspuns la acel sarut, la care cu siguranta am visat amândoi, prea multa vreme. Plângeam amândoi si ne sarutam strângându-ne în brate, iar eu ma detasasem total de ratiunea mea. Sarutarile noastre erau diferite de sarutarile lumesti, pentru ca nu aveau nicio legatura cu atractia fizica, ci exprimau dragostea, în cel mai pur si...